marți, 23 decembrie 2025

In memoriam DR. OLIMPIA BACIU (1947-2025), medic de familie

 

 Text publicat în cartea
LA OBÂRȘIE, LA IZVOR... CONVORBIRI LA SUBCETATE
vol. 4, 2016, Editura Cezara-Codruța Marica, Târgu-Mureș, 
Autori: DOINA DOBREANU, VASILE DOBREANU

DD: Cu permisiunea dvs., doamna doctor, vreau să vă amintesc de conjunctura în care v-am cunoscut, pe dvs., studentă la medicină, şi pe viitorul dvs. soţ, inginerul Niculiţă Baciu. Era în vara anului 1970. Terminasem cu bine sesiunea de examene de la finele anului I de facultate. Revenită acasă, părinţii mi-au propus să onorăm invitaţia de a participa la o nuntă în satul Filpea, la Băceni. Era „darul” oferit pentru absolvirea primului an de studii. Eu eram dornică de „petrecere” şi curioasă, fiindcă era prima nuntă la care participam. A fost o nuntă tipic tradiţională, cu mese pline de bucate, întinse într-un cort amenajat în faţa casei, încăperea principală a locuinţei fiind pregătită pentru „joc”. Atmosfera era feerică, totul desfăşurându-se la lumina lunei, a lămpilor şi felinarelor cu petrol. Muzicanţii erau cei din sat: ceteraşul Mitrucu Cotfas, acordeonisul Niţă Bordea şi dobaşul. Nici vorbă de amplificare! În primul rând pentru că pe atunci satul Filpea era neelictrificat. În iureşul jocului, dacă nu îţi făceai loc în prejma ceretaşului, dansai în ritmul marcat de dobaş, de stigături şi de bătăile cu piciorul în podele ale bărbaţilor. A rămas pentru mine o nuntă tradiţională autentică, cu obiceiuri care veneau din vremuri arhaice.
Este o frântură şi din propria dvs. poveste, căci numai după un an, participam la nunta dvs., la Şăulia de Câmpie…
V-aş pofti să ne vorbiţi cum aţi ajuns la acea nuntă din satul Filpea, de la Băceni.
OB: Rădăcinile mele, din partea tatei, sunt în satul Filpea: Gavril Urzică, a Petrii Ciţî din Deal. (Ciţa: diminutiv de la Paraschiva, n.n.) Deşi m-am născut în Şăulia de Câmpie (jud. Mureş), satul Filpea îmi devenise foarte familiar, ascultând poveştile şi amintirile tatei din perioada de tinereţe petrecută aici, dar, mai ales, m-am apropiat emoţional cu ocazia vizitelor pe care le făceam rudelor noastre, împreună cu tata la început, singură apoi, când mă făcusem mai mare, sau cu fratele meu.
La mătuşa Ileana, sora cea mică a tatei, şi la unchiul Niculiţă Ţăranu, soţul ei, rămâneam o lună – două în vacanţa de vară. Familia mătuşei mele era în relaţii de rudenie şi vecinătate cu Băcenii. Mătuşa Ioana, soră cu bunicul, devenise mama vitregă a copiilor lui Petrea Baciu, rămas văduv. Destinul a făcut ca acolo, pe Filpea, să-l cunosc între timp pe Niculiţă Baciu, mezinul familiei. Într-adevăr, în 1970 eu eram studentă la medicină, iar el era student la Braşov. După un an, ne-am căsătorit. Nunta despre care aţi amintit era a unui frate de al său. În aceste circumstanţe am ajuns acolo la nuntă…
DD: Şi cu această ocazie ne-am cunoscut şi noi…
Ţăranul, al cărui nume vine de la „terra”, ne-a purtat neamul prin istorie, i-a asigurat dăinuirea, identitatea. Sunteţi fiică de învăţător, dar ambii părinţi ai dvs. îşi trag seva din vrednice familii de ţărani, tatăl fiind originar din satul Filpea - Subcetate, sat de munte, mama fiind originară din Şăulia, localitate din Câmpia Transilvaniei. Amintiţi-vă despre atmosfera casei părinteşti din vremea copilăriei dvs.
OB: M-am născut în satul Lorinţa, din Şăulia de Câmpie. Mama mea, Carolina lui Iacob şi a Eudochiei Moldovan, era localnică. Tatăl meu, Gavril Urzică, după terminarea Şcolii Normale din Târgu-Mureş, în 1934, şi după ce timp de patru ani funcţionase la diferite şcoli, implicit în satul său natal şi în Topliţa, a fost titularizat în satul Lorinţa, în toamna anului 1938. Au urmat anii 1939-1945, pentru el cu concentrări şi participare directă pe front. Părinţii mei s-au căsătorit în 1946, iar în 1947 m-am născut eu. Până în 1978, când ne-am mutat în centrul comunei, familia noastră a locuit în casa strămoşească din satul Lorinţa, veche de peste 200 de ani. Tata era singurul învăţător pentru toţi copiii din sat, care frecventau acolo primele patru clase. A fost şi învăţătorul nostru, al meu şi al al fratelui meu. Erau în vremea aceea peste 70 de copii la şcoală.
Pentru mine, Tata a fost pedagog, mentor, zid de apărare, model. În preajma lui mă simţeam bine, primeam mângâiere, iubire, încredere, curaj. Tata ne cânta, ne recita şi ne învăţa poezii. Recita demn din poeziile patriotice scrise de George Coşbuc şi Vasile Alecsandri, inspirate din Războiul de Independenţă. Ştia cântece vechi, strigături, cântece de război care azi nu se mai aud. Regret că nu le-am scris... El ne-a cultivat interesul pentru lectură, dragostea pentru carte, respectul pentru învăţătură. Ne vorbea despre scriitori care în vremea aceea nu se studiau la şcoală. Am început să învăţ şi eu poezii, din Octavian Goga, George Coşbuc, Mihai Eminescu. Poezia Luceafărul am învăţat-o în două zile. Cartea, singurul mijloc de evadare, nu îmi lipsea nici când mergeam cu mieii, cu oile sau cu vaca la păscut.
DD: Mama?
OB: Mama are şi ea povestea ei. A rămas orfană la şase ani. De la zece ani, au trimis-o la Gimnaziul greco-catolic din Blaj. Disciplina severă de acolo şi o copilărie lipsită de căldura sufletească maternă, căsătoria timpurie, dar şi descendenţa dintr-un neam de oameni mândri şi riguroşi, dinspre mamă, şi-au lăsat amprenta asupra felului ei de a fi. Noi, copiii, am perceput-o mai rece, distantă, închisă, severă şi aprigă. Mai presus de orice, pentru ea erau disciplina, rigoarea, responsabilitatea, punctualitatea, valori pe care a încercat să le transmită copiilor şi nepoţilor.
DD: Aţi adunat în fiinţa dvs. trăsăturile oamenilor de la munte şi de la câmpie, de aceea, muntele şi câmpia vă atrag deopotrivă. Viaţa dvs. a fost o permanentă pendulare între cele două poluri diferite. Cred că vă simţiţi deopotrivă acasă, şi la Topliţa, unde v-aţi împlinit familial şi profesional, şi la Şăulia de Câmpie, unde mai aveţi pe mama şi pe fratele dvs.
Care vă sunt cele mai pregnante amintiri din vremea copilăriei?
OB: M-am simţit în largul meu în Lorinţa. Mi-amintesc cum mergeam la ciurdă după vaci, jocurile de copii pe câmp, în deplină libertate.
Mi-amintesc cu drag de casa copilăriei mele, o casă bătrânească de pământ de peste 200 de ani, cu zidul gros de 50 cm, acoperită cu trestie până în urmă cu 80 de ani, când bunicul a înlocuit trestia cu ţiglă de Jimbolia, foarte rezistentă. Era răcoroasă, vara, şi caldă, iarna.
DD: Mai există casa? O puteţi descrie?
OB: Da. Deşi abia se mai ţine, nu o putem demola. A rămas solitară în câmp, înconjurată de livadă şi cele 4 ha de pământ. Câte amintiri s-au adunat acolo! A rămas martora poveştilor de viaţă ale mai multor generaţii.
Era alcătuită din trei încăperi: tinda, la mijloc, camera de zi şi camera de la drum. În prelungirea ei, era bucătăria cu cuptorul.
DD: A rămas solitară în câmp, aţi spus. Ce s-a întâmplat cu celelalte, cu satul?
OB: Au rămas doar vreo zece case, în care mai trăiesc nişte bătrâni, singuri şi ei. În rest, s-au topit. S-au stabilit în sat numai două familii de tineri, care exploatează pământul…
DD: Alte amintiri din copilărie sunt legate de locul de obârşie al tatei…
OB: Mi-au rămas vii în amintire toate vizitele la rudele mele din satul Filpea şi Gălăuţaş…, rudele, oamenii, gospodăriile, casele lor din lemn aşezate pe fundamentul din piatră, interioarele simple dar bogate, totodată, vii, pline de istorie. Când am devenit mai mare, am început să conştientizez că fiecare obiect din gospodăria ţărănească era unic, că avea, nu doar un rol utilitar inerent, ci şi o valoare sentimentală, purtând în el amprenta unor trăiri, zbateri şi eforturi pentru a-l dobândi. Ţăranul îşi înstrăina cele mai bune animale din gospodărie, singura sursă de a obţine banii necesari pentru a-i învesti în ceva durabil: construcţii, pământ, şcolarizarea copiilor.
Pentru mine, Filpea era un univers aparte, o altă lume. Ca aici, nu era niciunde. Aşteptam cu bucurie maximă să vin pe Filpea. Mătuşa Ileana a fost pentru mine, în vremea în care ne ocrotea, mamă, prietenă, dascăl. Mătuşa şi unchiul au fost cei care m-au scos din ogradă în lume şi mă prezentau cu mândrie: „E fata lui badea Gavril!” Căci aşa îi spunea fratelui mai mare, cu respect, „bade”. Ei mă duceau la clăci, la joc, la biserică, la nunţi. Pe Filpea, într-un loc izolat, am găsit, prin ei, deschiderea spre lume. Ziua lucram la câmp împreună, dar, seara, fiindcă nu era nici curent electric, nici radio, găseam încă resurse fizice să ne distrăm. Ei câtau de joc şi ne învăţau pei noi, copiii (eu, fratele meu Milu, şi verii noştri, Milucu şi Miluţa) ştraierele, jocuri cu specific zonal, pentru a ne prezenta onorabil la petrecerile locale.
Sâmbăta, mătuşa pregătea mâncarea pentru a doua zi, între care şi plăcinte, iar duminica de dimineaţă, îmbrăcaţi toţi în starie tradiţionale, plecam la biserica din Subcetate. Toţi filpenii coborau de pe toate dealurile la biserica din sat. Parcă pluteam prin ierburi, parcă şi câmpul înflorea de straiele noastre de sărbătoare.
După slujba de la biserică, ne vizitam neamurile din sat, până începea jocul de după-amiaza, sau balul, seara, în Subcetate sau în Hodoşa. Arătam atunci cât de bine şi de frumos ştim dansa ştraierele şi învârtita noi, tinerii, în admiraţia vârstnicilor de pe margine. Mătuşa era atentă să ne facă cunoştinţă cu neamurile până la a zecea spiţă. Chiar numai dacă au botezat sau au cununat împreună, ei sau părinţii lor, tot neamuri se considerau.
DD: Da, rudenia spirituală, respectată în vremea aceea, la fel de mult ca cea de sânge.
OB: Mai poposeam şi pe la mătuşa Todora, sora tatei din Gălăuţaş. Casa era plină acolo. Îi trăiau mătuşei şapte din cei nouă copii cărora le dăduse viaţă. Ne simţeam bine împreună cu verii şi verişoarele noastre.
Doamne, necăjită era lumea atunci, dar Doamne, cât era de bine! Oamenii ştiau să fie împreună la greu şi la bine. Am prins nu ştiu câte clăci pe Filpea, în autenticitatea lor. Nu era clacă neonorată de rudele mele. Parcă aud şi acum vioara lui Mitrucu Cotfas şi ritmul tobei. De te aflai pe un alt deal, când auzeai muzica, îţi venea să joci pe loc. Participam la clăci şi nechemaţi, doar pentru a da o mână de ajutor, pentru a ne bucura să fim împreună şi la muncă, şi la petracerea din final.
Mătuşa Ileana ne ocrotea cu toată dragostea. Pe tata îl adora. Îi era recunoscătoare pentru că îi cumpărase prima pereche de papuci, de lac, cum nu mai avea nicio fată la vremea aceea.
DD: Am vorbit numai de aspectele cele mai plăcute, de „divertismenul” din timpul vacanţelor şcolare. Vorbiţi-mi despre perioada de şcolarizare care v-a condus spre cariera medicală.
OB: Am urmat primele clase în Lorinţa, aşa cum am spus, avându-l învăţător pe tata. Clasele gimnaziale le-am urmat la şcoala din centrul comunei, la Şăulia de Câmpie. Zilnic, străbăteam pe jos distanţa de 3-4 km până la şcoală şi aceeaşi, la întoarcere, uneori înotând prin noroaiele specifice satelor de câmpie. În primul an, fiindcă trebuia să merg singură, tata mă însoţea uneori, mai ales iarna, să mă apere de câini.
Liceul l-am făcut la Sărmaşu, un liceu cu profesori foarte bine pregătiţi, situat la numai 20 km de casă. Locuiam la internat, unde m-am simţit foarte bine, alături de alţi copii veniţi din localităţile dimprejur, copii simpli, buni, deschişi, comunicativi. Formam o familie extraordinară. Împreună parcurgeam, la sfârşit de săptămână, drumul spre casele noastre, uneori pe jos, alteori cu „mocăniţa”. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.
Am urmat liceul într-o clasă de filologie. Intenţionam să dau examen la limba şi literatura română – istorie. Admiterea era în septembrie atunci. În ziua de Sfântă Maria, ne-am întâlnit mai mulţi colegi la Sărmaşu. Am vizitat-o şi pe diriginta noastră. Ea m-a îndemnat să dau admitere la medicină. Şi am ascultat-o. Chimia o stăpâneam bine din liceu, graţie profesoarei Pászler Krisztina, un dascăl deosebit, dedicat profesiei, care a ajutat mulţi elevi, fără nicio recompensă. Cele două note de zece la examenele de chimie (scris şi oral) mi-au asigurat intrarea la Facultatea de Medicină din Târgu Mureş pe locul 11.
Mulţumesc tuturor profesorilor din liceu, celor pe care i-am avut la disciplinele chimie, fizică şi anatomie, în special, dar şi profesorului de limba latină, căci datorită cunoştinţelor dobândite în liceu mi-a fost mai uşor să reţin toţi termenii medicali, în latină.
Studiul teoretic îmi plăcea, dar disecţiile pe cadavre şi mirosul de formol m-au determinat să plec acasă în anul I. Tata a fost cel care m-a încurajat, povestindu-mi scene macabre la care a fost martor pe front, şi m-a convins să mă întorc, vorbindu-mi despre frumuseţea, utilitatea acestei profesiuni atât de nobile, în serviciul omului.
DD: Anumite momente, întâlniri cu unii oameni ne jalonează destinul. E adevărat? Care ar fi câţiva dintre aceşti oameni?
OB: În primul rând, persoane din familia mea: tata, surorile lui, mătuşa Ileana de pe Filpea şi mătuşa Todora din Gălăuţaş; mătuşa Raveca (Vica), sora mamei, croitoreasă şi brodeuză pasionată care se ocupa de ţinuta mea vestimentară, şi soţul ei, erau modele de bunătate şi generozitate şi trăiau într-o atmosferă de armonie, iubire, respect şi înţelegere.
Apoi, bunica din partea mamei era şi ea o femeie deosebită. Născută în 1887, a trăit 95 de ani. La numai 10 ani, a plecat la Budapesta, unde a urmat o şcoală comercială, în timp ce şi muncea într-un magazin. Întorcându-se acasă, a deschis în Şăulia un magazin. Era în urmă cu 100 de ani. Cu banii câştigaţi din comerţ, a cumpărat 20 -30 ha de pământ pentru copiii surorii sale.
Bunica, un om de o valoare inestimabilă, crea în jurul său o oază de bucurie şi linişte. Era o încântare să o asculţi cântând sau recitând poezii, în limba română şi în limba maghiară. Dar am scris vreodată ceva? Nu! „La 12 noaptea, mă scol, mă aşez în genunchi şi spun rozarul. Trebuie să te rogi şi să mulţumeşti pentru tot ce ai, pentru viaţa ta”, îmi spunea ea.
Între dascălii mei din liceu, datorez mult în special doamnei de chimie, Pászler Krisztina, şi profesorului de limba română şi latină, Emil Baltag.
Un respect aparte port profesorilor mei care ne-au îndrumat în studiul medicinei: prof. chirurg Ioan Pop D. Popa, prof. Săbădeanu (oftalmologie), prof. Puscas (pediatrie).
În cadrul Spitalului din Topliţa, benefice au fost întâlnirile cu doctorii Biró, Barothy Nicolae, Lázar Joszef, Ioan Ţăranu.
Nu pot uita sprijinul, înţelegerea şi respectul primarului Topliţei, domnul Traian Bendriş.
DD: În anul 1971 eraţi medic la Dispensarul Uman din Subcetate. Însemna debutul profesional. Vorbiţi-ne despre timpul petrecut la Subcetate şi despre perioadele ulterioare din cariera dvs.
OB: În 1971, când am terminat Medicina, am ales postul în Bălţăteşti, aproape de Piatra Neamţ, dar, fiindcă soţul meu fusese repartizat în acelaşi an ca inginer la Combinatul de prelucrare a lemnului din Gălăuţaş, am venit cu postul mai aproape, respectiv la Subcetate, prin detaşare mai întâi, apoi obţinând şi transferul. Timp de trei ani am făcut zilnic naveta Gălăuţaş - Subcetate, timp în care am adus pe lume doi copii. Munca a fost grea pentru un medic generalist începător, cu probleme fel de fel: urgenţe, naşteri, accidente de muncă, educaţia igienică, vizite la domiciliu în toată comuna, cât pe jos, cât în căruţă, populaţia comunei Subcetate trecând de 2000 de locuitori. Mi-amintesc că într-o iarnă geroasă, pe un frig de – 30°, a trebuit să ajung şi la Chifli, la Făgiţel. Sau alte şi alte situaţii cărora le-am făcut faţă, precum epidemia de hepatită cu vreo 18 cazuri.
Eram tânără, curajoasă şi îmi îndeplineam profesiunea cu onoare, fără să iau în considerare eforturile fizice deosebite, fără să condiţionez actul medical, nici atunci, nici mai târziu, când am profesat la Topliţa sau Gălăuţaş. Nu puteam refuza de la bătrânele, aflate în faţa Marii Treceri, câte un ştergar din cele pregătite din timp pentru ritualul înmormântării. Le păstrez şi astăzi, nu doar pentru că sunt frumoase şi unice, ci mai ales pentru că fiecare are prinse în ţesătura lui gânduri şi sentimente, povestea unei vieţi.
Efortul fizic a fost considerabil – naveta, distanţe mari de parcurs pentru a asigura asistenţa medicală la domiciliu, în situaţiile în care bolnavii erau nedeplasabili, deşi eram însărcinată -, dar, sufleteşte, a fost plăcut. M-am simţit aproape de de fiecare om, parcă toţi erau din familia mea; mă simţeam de acolo. M-a întrebat o dată un pacient de ce închid ochii când îi ascult inima. Mă concentram, ca nimic să nu-mi distragă atenţia. Făcem totul cu iubire, considerând că sufletul, dragostea, comunicarea, mângâierea, încurajarea reprezentau 50% din actul medical. Medicul trebuie să aibă răbdare să asculte bolnavul, să-i explice pe înţeles starea sa, pentru ca el să aibă încredere în tratament. Satisfacţiile le trăiam văzând şi simţind că pacienţii apreciau implicarea cu toată fiinţa mea în fiecare caz, şi mai puţin în aprecierile superiorilor mei.
Păstrez amintiri plăcute legate de mulţi oameni din Subcetate, bolnavi ori fără probleme de sănătate, intelectuali sau ţărani autentici, cu moralitate, precum cei din familia voastră, a lui Nicolae Suciu (Vandoru, n.n.), a lui Petru Cotfas (Bilboreanu, n.n.) ş.a.
DD: Din Subcetate, unde aţi plecat?
OB: La Topliţa, medic la Creşa care tocmai se înfiinţase. O perioadă am avut numai Creşa din Topliţa, cu 100 de copii, şi cea din Gălăuţaş, cu 30 de copii. Având sub supraveghere copii de la două luni la trei ani, responsabilitatea era imensă.
A urmat o perioadă şi mai grea, când am primit, pe lângă Creşă, şi Dispensarul de pediatrie din Topliţa, cu 2000 de preşcolari şi şcolari, periodic şi cu 5000 de elevi.
Mi-amintesc că erau cazuri când, după ce vedeam copilul dimineaţa şi îi prescriam tratamentul, ceram mamei să-l aducă şi la amiză, şi seara, să observ evoluţia bolii – în situaţia în care refuzau internarea.
Cu certitudine, pot spune că, făcând zeci de mii de vizite la domiciliul bolnavilor, uneori parcurgând câte 20 km pe jos pe zi, aş fi înconjurat globul de câteva ori. Amintesc, de asemenea, mii de gărzi neremunerate.
Munca a fost foarte migăloasă şi jertfelnică, încât a trebuit, pentru a o onora cu toată responsabilitatea, să-mi sacrific copiii, familia... totul.
DD: Mi-amintesc că în vremea în care soţul dvs., inginerul Nicolae Baciu era directorul combinatului Gălăuţaş, platforma industrială dispunea de forţă de muncă calificată şi de utilaje de mare productivitate, cu ajutorul cărora se produceau placaje, plăci aglomerate, P.A.L., plăci celulare, binale moderne, lăzi, panel şi furnire estetice, toate de calitate superioară, din moment ce produsele unităţii din Gălăuţaş ajunseseră să fie cunoscute în China, Mongolia, Ceylon sau Maroc. „Pecetea” fabricii o reprezenta, totuşi, placajul, produsul care îi duse faima în ţară şi peste hotare, U.P.L. Gălăuţaş fiind singura unitate de acest fel din ţară care producea placaj de grosimi diferite în plăci de format pătrat.
A fost o activitate solicitantă, de mare uzură, pentru inginerul Nicolae Baciu, cu mari răspunderi economice şi sociale. La fel de solicitantă a fost şi activitatea dumneavoastră de medic de familie. Cum reuşeaţi să realizaţi un echilibru între timpul consacrat profesiunilor dvs. şi vieţii de familie? Aţi crescut şi doi copii…
OB: Smaranda şi Mihai sunt copiii noştri. Regret că nu am avut timp să mă ocup de proprii mei copii, care au crescut ocrotiţi de părinţii mei din Şăulia. Mă simt vinovată faţă de ei, cu toate că ei nu mi-au reproşat niciodată. Sunt copii minunaţi şi au înţeles situaţia. Lipsa noastră a fost suplinită de părinţii mei. Mama este o gospodină desăvârşită, iar tata, ca dascăl, a fost şi mentorul lor; i-a format şi i-a educat cu multă răbdare şi dragoste.
Consider că ei sunt cea mai mare realizare a mea. Smaranda trăieşte în Italia, la Milano, iar Mihai, care a terminat electonica şi studii europene şi management, se ocupă de firma moştenită de la tatăl său.
Eu şi Nicu am absolvit facultatea în acelaşi an. Ne-am căsătorit prea repede, fără a ne cunoaşte foarte bine. Au apărut copiii, dar, ne-am dat seama în timp, amândoi, că la baza căsătoriei noastre nu a fost o dragoste profundă, care ar fi trebuit să fie scutul de apărare în contextul serviciilor noastre solicitante. Nicu era rece şi distant, poate afectat de mediul nefavorabil în care crescuse, fiind copil orfan, cu mamă vitregă.
Ca profesionist, nu cred că i se poate reproşa ceva: era ambiţios, punctual şi exigent la locul de muncă, cu el şi muncitorii, era preocupat ca fabrica să meargă bine. Ca şi mine, a pus mai presus de familie, cariera. După mulţi ani de conducere a UPL Gălăuţaş, a fost promovat inspector economic la Miercurea Ciuc, apoi viceprefect, un an.
Ultimii ani de viaţă i-a consacrat firmei personale „Montana”, de exploatare şi prelucrare a lemnului, în care a învestit totul: capacitatea sa profesională, mult suflet, timp şi bani. Încet - încet, aşa cum el însuşi spunea, simţea cum scapă frâiele firmei şi cum angajaţii apropiaţi trag afacerea la vale.
DD: Povestea ceva din perioada zbuciumată a copilăriei?
OB: Nu, evita să se întoarcă în amintiri. Făcea haz, totuşi, amintindu-şi cum, la 12 ani, bunica sa îl dusese la Mănăstirea Durău şi îl lăsase acolo, cu gândul să devină călugăr. După o lună, a fugit şi s-a întors singur acasă, traversând munţii.
DD: Ne-am reîntâlnit ocazional în Topliţa, în urmă cu câţiva ani.
Am fost impresionantă, să aflu că avem o pasiune comună, aceea de colecţionar de artă populară. Ne-am vizitat reciproc, spre a ne împărtăşi bucuriile pe care ţi le aduce o astfel de pasiune.
Obiecte specifice universului rustic tradiţional se observă de îndată ce faci primul pas în casa dvs.: majestuoasa piuă cioplită din trunchiul unui copac, în care se scotea uleiul din seminţele de in şi cânepă, lampa suspendată în tavanul sprijinit pe grinzi din lemn, dar conectată la curentul electric, colecţia de vase din lut – farfurii, oale, căni, ulcioare –, armonizate cu spice de grâu, ghirlande din ştiuleţi de porumb şi viţă de vie.
În living, deasupra şemineului, se poate admira colecţia de vechi fiare de călcat care erau încălzite cu jar. Într-un scrin sunt frumos aşezate diferite obiecte textile de uz gospodăresc lucrate manual şi ornamentate prin cusătură sau ţesătură: ştergare, feţe de masă, de perină, cearşafuri.
Impresionantă este şi colecţia de piese de port popular: cămăşi de sărbătoare pentru femei şi bărbaţi, catrinţe, prigitori, iţari şi cioareci, sumane... 
OB: Şi nu sunt toate acestea. Unele le-am depozitat în afara locuinţei.
DD: Ce expersivitate ar avea şi ce mesaj ar transmite toată colecţia „Olimpia Baciu” într-o casă tradiţională – muzeu!
Care obiecte din colecţie le consideraţi a fi cele mai importante?
OB: E greu de spus, fiindcă toate împreună îmi vorbesc de strămoşii mei, îmi conştientizează legăturile mele genetice cu ei. Au o valoare spirituală, afectivă. Privindu-le, îi simt aproape, prezenţi, pe toţi cei dragi plecaţi din familia mea, cunoscuţi sau necunoscuţi: bunici, mătuşi, unchi..., cu viaţa, aspiraţiile, împlinirile, speranţele, bucuriile şi necazurile lor. Toate îmi trezesc un noian de amintiri. Dacă copiii reprezintă pentru mine prezentul şi viitorul, aceste obiecte vechi mă ţin legată de trecut.
Fiecare are nume şi suflet, ţine de o poveste de viaţă, îmi aminteşte de chipul persoanei care mi l-a dăruit. Deţin aprozimativ 20 de costume tradiţionale vechi, de femei şi de bărbaţi, primite de la rude apropiate.
E interesant sentimentul de legătură cu înaintaşii pe care îl trăiesc privindu-le! Le văd cu inima. Ele conservă un întreg univers de viaţă, universul satului patriarhal, cu obiceiuri, îndeletniciri specifice. (Şi doamna doctor se opreşte câteva momente să-şi şteargă lacrimile.)
Văd toate etapele creării lor, începând cu semănarea seminţelor de in şi cânepă în pământ, recoltatea şi prelucrarea aceastor plante textile, transformarea fibrelor în ţesături, apoi a pânzeturilor în obiecte vestimentare şi de uz casnic. Important era să ai pământul pentru a-l cultiva sau pentru a creşte animale. Câtă viaţă au pus în ele femeile vrednice pentru ca să aibă un costum nou pentru o zi de sărbătoare!
Oala din colţ este cea în care buna ţinea făina. Eu am pus simbolic în ea un mănunchi de spice de grâu şi doi colăcei.
DD: Da, e greu de ales doar câteva din mulţimea obiectelor cu valoare etnografică pe care le-aţi adunat în locuinţa dvs.- o simbioză de modern şi tradiţional.
 OB: Recunosc, spiritul meu este tradiţionalist. Cred că ar fi trebuit să trăiesc în secolul al XIX-lea. Colecţia mea este un pretext pentru o călătorie în trecut.
Cu experienţa mea de medic, aş pleda acum în favoarea principiilor tradiţionale de viaţă, de trai în familie, de a creşte copiii. Exemplific doar prin obiceiul bunicelor noastre de a-şi alăpta copilul la sân şi de a-l creşte în atmosfera familiei şi nu însingurat în camera lui. Mama simte la sân temperatura şi respiraţia copilului, îi vede culoarea pielii, ştie cât a mâncat...
DD: Am avut ocazia să-l cunosc la Băile Herculane, unde se stabilise, pe cumnatul dvs. Mihai Baciu, născut în comuna Subcetate, în anul 1937. Absolvent al Şcolii Medii Tehnice, apoi al Şcolii Tehnice de Maiştri, a lucrat în construcţii până la pensionare. Era un autodidact care citea în mod curent în engleză, franceză, germană; era un om special, cu înclinaţii literare. Începuse să scrie poezii din adolescenţă, dar a debutat doar în 1973, când a înfiinţat (împreună cu poetul Sabin Opreanu şi dramaturgul Ioan Florian Panduru) Cenaclul literar “Cerna” din Băile Herculane. În postfaţa volumului său de versuri “According”, semnată de Dumitru Dem Ionaşcu, “Echilibru şi căutări”, se subliniază trăsătura definitorie a poeziei acestui creator, „conferită de absenţa exceselor de orice fel”, de echilibrul „dovedit în forme tot mai profunde în timp”.[1]
OB: Mihai s-a stabilit la Băile Herculane, dar ne vizitam din când în când. Era apreciat acolo şi în ultimii ani de viaţă a fost ales primarul oraşului. A decedat în 2002.
Temperamental, semăna mult cu Nicu. Copilărind pe Filpea, erau amândoi pasionaţi de natură, de pădure, unde îşi găseau liniştea. Erau oameni ai muntelui. Mihai îşi găsea refugiul nu numai în mijlocul pădurii, ci şi în poezie.
DD: Profesorul Andrei Marga are ca deviză următoarele valori: RIGOARE, SINCERITATE, SERIOZITATE. Care este deviza dvs., d-na doctor?
OB: Aş adăuga la aceste valori şi iubirea. Din iubire pentru om, am dăruit totul, dintr-un impuls lăuntric. E bine? E rău?
Ceea ce nu accept este minciuna, mai gravă decât crima, fiindcă ea este perpetuă; apoi, mândria care degradează şi înjoseşte fiinţa umană, ca şi zgârcenia până şi în gesturi mărunte, în zâmbet şi vorbă.

[1] Ionaşcu, Dumitru Dem, Echilibru şi căutări, în Baciu, Mihai, According, Ed. Lumina, fără an, p.189-190.