Multe am câştigat în epoca modernă, dar şi mai multe am pierdut! Impresia că ”socializăm” pe facebook sau pe telefonul mobil este o ameţeală primejdioasă. Cei vechi într-adevăr „socializau”, nu doar la sărbători, ci şi la muncile agricole, unde se ajutau unul pe altul.

O fericită îmbinare între muncă şi petrecere o constituiau şezătorile de odinioară, unde tinerii şi bătrânii se adunau la lucru, trecând în revistă şi ultimele evenimente din sat. Aceste şezători începeau, de regulă, toamna, când ziua se micşora, muncile câmpului se răreau, iar treburile acasă, în gospodărie, se intensificau. Femeile aveau mai mult de lucru, cu torsul, cu ţesutul şi altele de acest fel.

Şezătorile se ţineau în case unde nu erau copii mici sau oameni bătrâni, cărora să le fie stingherit somnul. Gazdele erau foarte bucuroase de oaspeţi, doritoare să-i înveţe pe cei tineri rânduielile unei gospodării şi, la rândul lor, să fie ajutate de ceata de musafiri. Se mai ţineau şezători la casele cu fete mari, unde, venind feciorii, se puteau alege cu căsătorie. Tot atunci, femeile tinere şi bunicile le puteau da sfaturi fetelor şi chiar încercau să le urzească viitorul.

În cele mai multe sate, şezătorile se ţineau pe vecinătăţi, pe grupuri de gospodării, de neamuri şi prieteni, la care luau parte aproape toţi, cu mic, cu mare, fiind atraşi de repertoriul lor. La şezătoare, bătrânii începeau să povestească din vremurile trecute, din armată, din războaie sau răzmeriţe, spuneau basme, proverbe şi zicători, astfel fiind asigurată şi transmiterea zestrei spirituale către noile generaţii. Cei vârstnici pomeneau de strigoi, vârcolaci şi alte duhuri necurate, ba chiar de isprăvile necuratului, sau prin ce mijloace să eviţi întâmplările rele.

Se provocau unii pe alţii cu ghicitori, cu glume, se cântau balade şi doine. Când se apropia somnul, începeau jocurilor de aflare a ursitei, iar flăcăii, mascându-se, încercau să le sperie pe fete. De altfel, fetele făceau farmece, ca să le vină flăcăii iubiţi la şezătoare.

Alteori, şezătorile se ţineau pe grupe de vârste, tinerii preferând să petreacă între ei, nesupravegheaţi de părinţi. Femeile se adunau la şezătoare în altă casă, unde veneau uneori şi bărbaţii, ca să joace cărţi, să mai dea peste cap câte un păhărel, până ce îi răzbea somnul. Flăcăii se duceau în cete mici la şezători, spre a petrece cu fetele. Spre sfîrşitul şezătorii, începea jocul. Când un fecior vroia să-şi arate dragostea pentru o fată, îi lua fusul şi ieşea din casă, deodată cu prietenii, care se duceau la alte şezători. Cel cu fusul aştepta să iasă fata după el şi, dacă ieşea, se sărutau, îi înapoia fusul, apoi ea se întorcea în casă, iar flăcăul se ducea acasă fericit. Dacă fata nu ieşea după fus, feciorul îi înşira tortul de pe el pe parii unui gard.

Dacă drăguţul nu venea la şezătoare, fata îl chema cu farmece de dragoste.

Iată câteva obiceiuri întâlnite în satele Transilvaniei !

Fata care îl voia pe drăguțul ei la șezătoare ieşea din casă şi se ducea la un soc, aflat deseori pe lângă garduri, îl scutura şi spunea:

Soc, soc,

Solomoc,

Adă-l pe (nume)

Pe loc!

Apoi se întorcea în casă, nădăjduind că acela pe care-l iubea va veni la şezătoare. Fetele celelalte se distrau la ieşirea ei sau a fetelor după fusul luat. Şezătorile se ţineau în case mai spaţioase, unde părinţii tinerilor puneau la dispoziţie, pe timp de iarnă, o cameră mare, cu multe laviţe, pe care se înşirau fetele, iar lângă ele, dacă mai era loc, se aşezau şi drăguţii lor. Sosite la şezătoare, fetele dădeau zor cu torsul sau cu ţesutul, ca să termine mai repede şi să înceapă petrecerea. Când vedea că iubitul nu vine nici după scuturatul socului, fata lua puţine fire din fiecare caier şi le torcea la spate, descântând:

Nu torc,

Că-ntorc

Tăţi feciorii

Din tăte şezătorile.

De n-or veni,

Or pocni;

De n-or pleca,

Or crăpa.

Pe tortul de pe acest fus făcea, fiecare fată, un nod, reprezentând feciorul dorit, apoi legau cu el toate fusele goale şi le aruncau din pod pe vatră. Fetele luau apoi tortul şi se duceau cu el la casa unde se ţinea altă şezătoare şi legau cu el poarta, ca să nu poată intra în ea. Pe alocuri, farmecul era întregit cu chemări din vrăji, pe firul tors la spate, fiecare fată făcând un nod pentru cel aşteptat. Fetele mergeau apoi cu el, călare pe lopată şi pe cociorvă, la un pom în grădină, pe care îl scuturau, descântând:

Eu nu scutur pomu,

Că scutur pe Romu,

Romu pe Nacu,

Şi Nacu pă dracu:

Să-l aducă pe (nume)

Iute şi tare,

Pe dracu călare,

Să n-aibă stare,

Nici aşezare,

Până la noi în şezătoare!

De aici mergeau la un soc, tăiau o bucată dintr-o creangă, pe care o legau de aţă, dădeau socului un băţ de chibrit şi câţiva bănuţi, zicând:

Soc,

Solomoc,

Io ţ-aduc pipă şi foc

Şi bani de cheltuială,

Să-mi aduci pe (nume).!

Se duceau apoi în casă şi legau fusele cu tortul înnodat, le aruncau pe horn, iar după aceea puneau tortul pe foc. Din locul unde ardea, luau cărbuni, îi aşezau pe muchea securii, iar o fată se urca pe un scaun şi dădea cu ei în grindă. Celelalte fete se învârteau prin scânteile care umpleau casa.

Şi în alte sate se cerea socului să aducă feciorii la şezători. Acest arbust era lăsat să crească pe lângă garduri, deoarece florile lui se întrebuinţau, peste tot, în medicina arhaică, iar din ramuri se făceau ţevile pentru războiul de ţesut. Prin tăierea succesivă a lăstarilor pentru ţevi, rădăcinile se îngroşau, se extindeau şi primeau diferite forme, care, cred unii cercetători, au generat credinţa că ar oferi ascunziş necuratului, ale cărui puteri erau invocate, indirect, în farmece, ori direct în vrăji. În unele sate din Ardeal, cinci, şase ori nouă fete mergeau la un soc, îl scuturau şi una zicea:

Soc,

Soroc,

Să ne-aduci feciori de joc,

Că feciori de nu ni-aduce,

Vârfu-ţi l-om răteza,

Rădăcina ţi s-a usca,

Floare albă nu-i mai face,

Boabă neagră nu-i mai coace.

În alte sate, tot din Ardeal, fetele jărăgheau jarul din vatra focului, descântând:

Cum arde socu,

Aşa să ardă ca focu;

Să ardă-n foc,

Până nu şi-a găsi loc;

Să ardă în pară,

Până nu-i vini-n ias’ sară;

Şi-n loc să nu poţi sta,

Până nu mi-i înşerca,

Să nu-ţ fie bine,

Până nu-i vini la mine,

D’e nemnic să nu te uit,

Până nu-i vini desculţ,

Că io te fierb în oală,

Până nu-i vini şi-n pielea goală.

Mai degrabă este vorba aici de o potrivire cu mult mai veche, de pe vremea geto-dacilor, în al căror grai socului i se mai spunea şi SAC sau SEBA, cu sensurile principale de ”a ţese; a urzi”, căci, cum am văzut, crengile lui se folosesc la ţevile de ţesut. La figurat, ca şi în română, a ţese şi a urzi înseamnă şi ”a pune la cale; a ticlui; a croi; a stabili; a ruga cu stăruinţă; a implora; a descânta”, de unde şi ajutorul cerut socului în farmecele de dragoste, inclusiv acelea de a aduce flăcăii la şezători. Tot pentru aducerea flăcăilor la şezătoare, în unele sate, fetele se duceau la o apă curgătoare, în care făceau un produh, dacă era îngheţată, luau apă în gură şi o duceau în casă. O vărsau într-un vas, în care fiecare punea o pietricică, şi când clocotea, se aplecau asupra vasului, pe rând, şi strigau pe cei pe care-i aşteptau. Se mai întrebuinţa, tot pentru aducerea feciorilor, apă de pe roata morii şi stavila acesteia pentru a-i opri să meargă la altă şezătoare. Astăzi, pare de mirare că multe din aceste farmece aveau efect. Se împlineau, fiindcă se credea în ele.

Am pierdut sau n-am pierdut, renunţând la vechile obiceiuri?

La Subcetate, se încearcă o revitalizare a șezătorilor de odinioară, la inițiativa Preotului MARIUS CIUBUCĂ și a Doamnei Preotese Maria Ciubucă, alaturi de alte persoane inimoase.

Profitând de experiența doamnelor mai în vârstă, tinerele din sat se pot familiariza, profitând de atmosfera de emulație a acestor întâlniri și ascultând povești despre farmecul șezătorilor de altădată, cu frumusetea și autenticitatea vechilor obiceiuri.

Ed. AURELIA URZICA

ŢESUTUL – ÎNDELETNICIRE STRĂVECHE

(Fragment din ȚESĂTURI ROMÂNEȘTI DIN ZONA MUREȘULUI SUPERIOR. Secolul XX), de Doina Dobreanu, 2010, 41)

Despre meşteşugul ţesutului se spune că era cunoscut în sud-estul european încă din neolitic, ţinând seama de descoperirile arheologice, în primul rând a unor obiecte legate de tehnica acestui meşteşug. Statuete funerare descoperite în situri din România, respectiv din Oltenia, datând din epoca bronzului, înfăţişează femei îmbrăcate în piese de port ce sugerează asemănări cu costumul popular de astăzi.[1] Sculpturile monumentului de la Adamclisi şi cele de pe Columna lui Traian îi înfăţişează pe strămoşii noştri daci purtând piese vestimentare confecţionate din ţesături. Romulus Vulcănescu susţine că ţesutul se cunoaşte pe glob încă din paleolitic.[2]

Ţesutul, meşteşug casnic străvechi, practicat în deosebi de către femei, presupune multe cunoştinţe, transmise din generaţie în generaţie. Despre respectul pentru această îndeletnicire vorbesc marile epopei ale lumii antice…

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea reprezintă perioada de apogeu în ceea ce priveşte evoluţia artei ţărăneşti a ţesutului, dacă ne referim la ornamentică, la gradul de stilizare a unor motive, la prezenţa unor simboluri în arta populară preluate din tezaurul străvechi mitic, la folosirea cu precădere a fibrelor vegetale şi naturale şi a coloranţilor naturali.

Dacă până nu de mult acest meşteşug, ca şi toate celelalte complementare – pregătirea materiei prime, confecţionarea obiectelor textile de uz gospodăresc sau de ornamentare a locuinţei tradiţionale – erau practicate de fiecare ţărancă, în prezent tainele lor mai sunt cunoscute doar sporadic, de femeile vârstnice, adevăraţi meşteri anonimi tot mai rar întâlniţi în lumea satelor din zona noastră.

Până în urmă cu o jumătate de veac, aceste meşteşuguri trebuiau a fi deprinse de fiecare fată de la ţară, până la căsătorie, de la celelalte femei din sat, fiindcă în gospodăria ţărănească erau realizate atât obiectele de vestimentaţie (cămaşă, poale brâu brineaţă, prigitoare, iţari, cioareci, sumane), cât şi toate textilele din locuinţa tradiţională. Ca atare, practicarea acestor meşteşuguri era inerentă subzistenţei fiecărei familii de ţărani.

[1] Vulcănescu 1966, p. 61

[2] Vulcănescu 1966, p. 57

Dintre maestrele în arta țesutului la Subcetate, încă activă, este doamna ANETA URZICĂ:

Foto: Doina Dobreanu, 2010

FINICA POP

(Fragment din vol. SURÂSUL AMINTIRILOR, de Doina Dobreanu, 2011, pp. 141-143

Pe numele ei Ioana Pop, Finica este o fiinţă unică nu numai prin numele pe care îl poartă. La cei peste 70 de ani ai ei, aşa minionă şi plăpândă cum este, are o vitalitate debordantă: privirea este ageră şi pătrunzătoare, râsul sănătos, trupul mlădios şi mişcările iuţi.

Îşi pregătea costumul naţional pentru apropiata sărbătoare a Sfântului Ilie, hramul Mănăstirii din Topliţa. Ea şi soţul ei sunt dintre puţinii din sat care mai îmbracă, în zile de sărbătoare, costumul românesc. Obiceiul era odinioară ca în zi de sărbătoare să se îmbrace la biserică haine noi. Văzând-o cu ce elan muncea ca să-şi finiseze cele două şurţuri – părţi componente ale costumului femeiesc – am simţit că retrăiesc o scenă din trecutul copilăriei mele, o scenă pe care o puteai atunci întâlni în orice casă. Finica este o reminiscenţă a unei alte lumi care îşi trăieşte acum agonia, o lume care altfel percepea realitatea, care avea o altă mentalitate şi moralitate. Am privit cu admiraţie ceea ce lucra: şorţurile sale erau confecţionate din stofă neagră, pe care brodase cu mătase neagră nişte motive florale conturate cu fir auriu şi pe alocuri ornate cu mărgele albe. Realizase o broderie elegantă, colorată discret.

Am ales împreună cămaşa şi poalele cele mai potrivite pentru şurţurile sale noi. Mi-a arătat cămăşi foarte frumoase, unele de-ale mamei sale, vechi de o sută de ani, şi prigitori ţesute din păr, vechi şi foarte preţioase. Puţini sunt cei care mai păstrează cu acelaşi drag şi respect costumul tradiţional! Dar şi mai puţini sunt cei care îl îmbracă cu aceeaşi mândrie ca Finica şi soţul său, Iacob Pop!

Mi-a spus cu bucurie că şi-a petrecut iarna brodând două costume pentru nişte români plecaţi în America, în schimbul sumei de 300 de dolari. Era mulţumită că a câştigat 10 milioane de lei, pe când alte femei „au şezut degeaba”.

Ştiam că este o femeie nu doar întreprinzătoare, ci foarte talentată, cu darul creaţiei. Curtea ei plină de felurite flori şi casa sa împodobită în stilul ei personal oglindesc foarte bine personalitatea ei.

Îndemânarea şi priceperea şi le foloseşte momentan confecţionând, ocazional, coroane pentru morţi. Cine mai doreşte astăzi ii şi şurţuri brodate? Poate doar vreun rătăcit pe meleaguri străine care poartă cu el dorul de acasă în suflet şi care încearcă să-şi creeze acolo, departe, un colţ românesc prin prezenţa unui costum naţional sau a unui capăt de covoraş…

O ascult pe Finica povestind: „Eu am crescut în satul Filpea din comuna Subcetate. În vremea copilăriei mele, toată lumea satului purta hainele noastre strămoşeşti, costumul popular cum îi zicem astăzi. Aveam haine de purtat şi haine frumoase de sărbătoare. Şi la şcoală copiii umblau îmbrăcaţi în portul popular. Am învăţat de la mama să cos, să torc şi să ţes, de mică. Îmi place şi astăzi să fac cămăşi şi şurţuri, pe care le brodez cu maşina. Împrumut fetelor costume pentru serbările şcolare, le îmbrac cu drag, dar niciuna nu doreşte să înveţe să coase. Le-aş învăţa cu plăcere. Mi-ar fi mai mare dragul! Mă doare gândul că vor dispare tradiţiile noastre!

Era frumooos în tinereţea mea! Eram cea mai fudulă fată din satul Filpea. Îmbrăcam cu drag portul nostru românesc, mai ales că era făcut de mâinile mele. Şi astăzi, eu şi soţul meu mergem la biserică, la marile sărbători, îmbrăcaţi cu haine româneşti. Simt uneori cum se uită cei din jur la noi ca la nişte ciudăţenii. Portul nostru românesc, săracul!

Văd cu durere cum, în casele frumos împodobite în alte vremuri cu covoare tradiţionale, rămân pereţii goi, iar lucrurile frumoase, făcute cu dibăcie şi simţ artistic, rămân închise în dulapuri.

Costumul nostru românesc este de valoare şi ar trebui ca tinerii să înveţe a-l aprecia aşa cum merită, să-l iubească, să-l poarte măcar în anumite ocazii. Costumul nostru naţional nu trebuie să dispară!”

Şi, în final, Finica se întreabă cu disperare: „Cui rămân toate acestea?” Şi se gândeşte, spunând asta, nu la lucrurile ei, ci la meşteşugul său pe care ar vrea să-l transmită cuiva, ca să nu se piardă…

Finica are şi ea valoare de simbol. Văd în ea tipul ţărăncii din satele noastre de munte, dotată cu gust artistic, cu pasiune pentru frumuseţea artei populare exprimate cu precădere în realizarea costumului naţional românesc.